KÓS KÁROLY
S-a născut la Timișoara în anul 1883, fiind singurul fiu al unui funcționar poștal cu patru copii. După absolvirea Colegiului Reformat din Timișoara, se înscrie la specializarea inginerie a Universității Tehnice „József”, iar după doi ani se transferă la secția de arhitectură, unde își obține diploma. Încă din perioada studenției, face o călătorie de documentare arhitecturală în zona Țara Călatei (Kalotaszeg). La începutul carierei, lucrează în diferite birouri de arhitectură (la Pogány Móric, Maróti Géza, -r o influență semnificativă a avut-o prietenia sa cu Györgyi Dénes), ulterior, studiază arhitectura ținutului secuiesc.
Parcursul vieții
În anul 1910, cumpără un teren în localitatea Sztána (zona Țara Călatei), își construiește aici casa de vacanță (care ulterior devine locuința sa permanentă) și se căsătorește cu fiica pastorului reformat din Turea
În 1914, după izbucnirea Primului Război Mondial, rămâne fără loc de muncă și se mută la Sztána. În 1915, este înrolat în regimentul de infanterie din Cluj, dar este lăsat la vatră curând, la solicitarea Ministerului Culturii. În 1916, primește sarcina de a decora Castelul Buda cu ocazia încoronării ultimului rege al Ungariei (Carol al IV-lea).
În 1917-1918, , face o călătorie de documentare la Stáblin, ca bursier al statului.
În 1918, este numit profesor la Universitatea de Arte Decorative din Budapesta, dar nu își ocupă catedra. Mărturisește astfel: „... decizia a fost grea, ... cred că în Ardeal este mai mare nevoie de mine decât la Budapesta ..., și am rămas acasă.”
După 1919 trăiește din munci ocazionale: este desenator tehnic, grafician de tipar, ilustrator, ziarist, autor de afișe și proiectează ex-librisuri, piese de mobilier, plăci comemorative și monumente funerare. În 1920, publică lucrarea „Și pietrele Ardealului vorbesc”.
În 1921, realizează planul pentru primăria din Sfântu Gheorghe, care însă rămâne la stadiul de plan. Participă la concursul pentru proiectarea catedralei ortodoxe din Cluj, unde obține premiul II. Este unul dintre fondatorii Partidului Popular Maghiar din Transilvania.
În 1922, editează ziarul politic „Duminica”.
În 1924, alături de mai mulți prieteni, înființează Breasla Meșteșugarilor din Ardeal (Erdélyi Szépmíves Céh) – o editură independentă, pe care o și conduce.
Din 1931, devine redactor al revistei Erdélyi Helikon și director al Cercului Barabás Miklós, organizația de breaslă și protecție profesională a artiștilor plastici maghiari din România (până în 1944).Despre stilul său arhitectural spune: „Evitând stilurile secesioniste de modă central-europeană și așa-numitul stil maghiar cu lalele, am încercat să dezvolt o variantă modernă de arhitectură maghiară, bazată pe tradiția construcțiilor populare și pe spiritul formativ al poporului maghiar.”
În 1944, casa sa din Sztána este jefuită și parțial distrusă, astfel că se mută împreună cu familia la Cluj, la sora sa. Aici o ia de la capăt și devine președinte-director al Asociației Economice Maghiare din Transilvania, recent reînființată.
În 1945-1946, este președintele Uniunii Populare Maghiare, iar între 1946-1948, deputat în Adunarea Națională. În 1945, devine decan al Facultății de Agricultură din Cluj, iar până în 1953, continuă ca profesor.
Între 1948-1949, este colaborator al ziarului Lumina (Világosság).
În 1977 moare la Cluj.
